Cine a avut curaj, si-a luat chitara, si-a dres vocea si s-a inscris la concurs. Preselectia a fost ieri, 14 aprilie iar concursul are loc azi.  Maine este gala laureatilor in incheierea careia Daniel Fat ne va incanta si amuza cu cantece morosenesti.

Intrarea este libera, spectacolul incepe de la ora 20:00. Pentru detalii vizitati cu incredere www.ccs.ro si http://danifat.blogspot.com/2010/03/dor-de-verde.html.

Ne vedem acolo!

]]> http://www.iubescromania.ro/2010/04/15/dor-de-verde-cu-daniel-fat/feed/ 0 http://www.iubescromania.ro/2009/11/18/parohia-cioplea/ http://www.iubescromania.ro/2009/11/18/parohia-cioplea/#comments Wed, 18 Nov 2009 16:32:05 +0000 Gabriela.Mitu http://www.iubescromania.ro/?p=52 Exista un loc in Bucuresti, unde istoria a adormit pe una din banci si inca nu e treaza pentru noi cei de astazi. Exista un loc unde ma simteam de mica bine si unde imi placea sa vin, cu toate ca nu intelegeam prea multe si nici nu prea conta ca nu intelegeam.

Pe o strada cu iz comunist, plina de blocuri cenusii ce nu spun nimic… e un loc si o biserica cu o mica gradina parca desprinsa din alte vremuri si din alt timp. E biserica catolica Cioplea ce se incapataneaza sa ramana pe loc de 200 de ani, inconjurata in trecut de satul Cioplea- eclava de catolici bulgari la margine de Bucuresti si inconjurata in prezent de oameni ce trec indiferenti pe langa ea fara sa stie ca a fost candva mai mult decat o biserica, a fost candva sediul episcopatului de Romania, Bulgaria si Serbia… cand inca nu exista o catedrala Sf Iosif.

Acum, biserica s-a inoit cu straie noi, cu obloane si picturi murale ce o aduc deja in timpurile prezente prin grija unui paroh inimos, parintele Veniamin Aienasoaie, insa amintirile mele se opresc la sentimentele ce ma leaga de loc si mai ales de oameni, de timpurile cand vedeam la slujba, iar lungul sir de batrane imbrobidite cu basmale negre incepeau ,,zumzaiala” obisnuita…,, A cui e? E fata lui…., care o luase pe… ” Sincer nu stiu cum reuseau sa imi faca arborele genealogic in doar 5 minute dar parca mi-ar placea acum sa aud istorii despre familia mea. Inca se pastra o atmosfera de … stiu cine esti care te facea sa te simti parte din comunitate, o lume restransa unita doar prin grai, biserica si obiceiuri.

Biserica este leaganul comunitatii bulgarilor pavlicheni, etnie veche ce s-a incapatanat sa-si pastreze credinta catolica chiar si in conditiile vitrege ale despotismului turc din Bulgaria si care pentru credinta lor au trecut Dunarea cu ajutor trupelor rusesti si au cerut sprijinul domniei pamantene ca sa isi gasesca un loc pentru biserica si sat. Domnul i-a propus atunci boierului Dudescu preluarea acestor familii si iata cum la 1806 dupa unii, 1809 dupa altii se intemeieaza comunitatea Cioplea la portile mahalalelor Bucurestilor, ce odinioara se opreau aproape de Calea Dudesti. In mod ciudat, catolicismul le-a asigurat pastrarea caracterului inchis, intim in care viata se desfasura clar, numai intre ,,ai nostrii” si restul lumii. Ce m-a frapat intotdeauna este exact acest sentiment de spatiu delimitat ,, al nostru”, nu prea deschis cu strainii si poate cateodata nu prea deschis la impartasiri.

Acum un an, plecam cu niste prieteni intr-un tur al cetatilor sasesti si chiar ma gandeam cata istorie zace intre zidurile cetatiilor, fiind absolut oarba ce comori zac intre zidurile propriei mele bisericii. Si asta mi-am propus sa descopar… o lume ce dainuie de 200 ani, originea lor crepusculara, stramosii mei, obiceiurile lor, cum arata odata si de ce nu… sa aduc totul la lumina si pentru altii. In ultimele luni am inceput un mini demers de reconectare la radacinile mele, la ceea ce imi era drag in copilarie si mai ales misterios si am concretizat totul cu ideea de a avea un site al parohiei, si mai ales de a avea o aplicatie de genealogie prin care fiecare om din Cioplea isi poate gasi stramosii si poate afla lucruri extraordinare despre familia lui, despre rolul acesteia in comunitate si de ce nu… sa se descopere ca oamenii extraordinari ce sunt.

Ce am descoperit este mult mai misterios si mai interesant ca un roman de Dan Brown, si anume o increngatura de evenimente si legaturi dintre Bulgaria si lumea catolica, de o veche origine armeana de pe la 1600, de fuga peste granita in Romania in mai multe valuri si asezarea fie langa Craiova, fie la Timisoara la Vinga, fie la Brasov in San Nicolau, si de ce nu… langa Bucuresti, de audiente la curtea Imparatesei Maria Teresa pentru a le sprijini asezarea, si un numitor comun… oriunde te duci in aceste localitati poti vedea acelasi stil de case, oameni cu aceleasi obiceiuri si mai ales acelasi grai.

Site-ul este gata www.cioplea.ro , aplicatia este pe cale de a se realiza… iar eu deja imi fac planuri de a vizita toate aceste locuri minunate, de a ajuta la scrierea unei carticele in limba pavlicheana… si de ce nu? de a organiza un mini muzeu pe langa biserica. Si toate acestea… pentru ca am plecat sa-mi indeplinesc un vis… acela de a vedea si de a rasfoi arhiva bisericii.

Urmati-va visurile, ele sunt motorul de a te simti implinit si de a descopri ceea ce nu credeai ca ar fi posibil!!

Insa nu ne-am lasat invinsi, trebuia sa vedem macar si una din cetatile pe care ni le propusesem, iar norocul ne-a trimis in ultimul moment in Homorod, sau mai bine zis vestitele Bai Homorod, din care astazi aproape nu a mai ramas nimic. La poarta cetatii aceiasi poveste, un mare lacat atarna pe poarta, semn ca si acesta cetate a ramas adormita in uitare. Cu ajutorul catorva localnici ni s-a spus ca trebuie sa ne ducem la a cincea casa dinspre piata la Nea Tome- ,,Sasul’’, ca dansul este cel care are cheile, insa este batran si nu poate veni decat daca il ducem cu masina.

Intalnirea cu Nea Tome a ramas insa in sufletele noastre. Nu va puteti imagina sentimentul acela in care descoperi un om ca si Mos Craciun, care iti poate transmite prin cuvintele sale o intreaga atmosfera, plina de sarbatori, obiceiuri, un stil de viata linistit in armonie cu natura si mai ales cu Dumnezeu. Am fost condusi, prin poarta ferecata, spre o curte interioara, si am intrat intr-o lume care dainuia de aproape 1000 ani, in linistea acestui sat, care initial era doar un damb impadurit, ce a fost apoi defrisat pentru a deveni Homorodul de astazi (Hom-damb, ruden-a defrisa). Biserica, datata 1270, este strajuita de un turn-clopotnita, un turn-donjon cu ceas si de cele doua ziduri de aparare, care intregesc frumos ansamblul creand, o atmosfera de povesti. Colturile zidurilor de aparare sunt pazite de mici turnuri pe doua nivele. Initial turnul clopotnita era utilizat ca biserica catolica, frumos acoperita pe interior de picturi ce dainuie peste secole, inca incapatanandu-se sa se stearga. Ulterior, a fost construita biserica pentru a putea aduna suflarea din sat, biserica unica datorita pozitionarii sale sud-nord si nu rasarit-apus asa cum se obisnuieste. Din cel de-al doilea zid de aparare s-a pastrat doar coltul expus catre pietisoara satului, restul fiind demolat pentru a face loc unei spatiu mai larg in centrul localitatii. Spre bucuria noastra, am fost lasati sa urcam in turn, pe mici scarite de lemn pana sus in clopotnita, fiind cu adevarat o experienta de neuitat, mai ales datorita privelistii care se desfasura in jurul nostru. Intr-una din camerele turnului am descoperit un program al clopotarului cu zilele si orele la care sunt batute clopotele in Homorod: de sarbatori, de principalele slujbe, la botez, cununie, inmormantare si mai ales ca alarmare si atentinare a comunitatii.

In biserica eram asteptati de Nea Tome, imbracat cu o haina traditionala, nu pentru o anumita ocazie ci datorita racorii dintre vechile ziduri. Din povestirile sale am inceput usor, usor sa vedem cu ochii mintii marea de lume care odinioara statea asezata, dupa regulamente stricte, pe bancutele si la lojele micii biserici: cei batrani in spate, preotimea la etaj in dreptul celor doua steaguri, tinerii flacai la etajul superior, copii si femeile in fata. De asemenea am aflat ca din cei 800 de sasi care odinioara erau viata comunitatii au mai ramas astazi doar 14 suflete. Cu tristete in glas ni s-a spus ca in acesta mica bisericuta de mult nu s-a mai oficiat vreun botez, vreo confirmare sau cununie ci doar din timp in timp inmormantari. Casele sasesti de odinioara nu mai sunt locuite de sasi, fiind usor, usor ocupate de alti oameni cu alte obiceiuri, pierzandu-se astfel orice legatura cu timpurile de mult apuse si cu niste oameni care au reusit sa reziste o mie de ani pe aceste pamanturi pentru a fi spulberati doar in 50 ani de un regim.

Am intrebat, de curiozitate, daca inca se mai folosesc baile termale ce erau odata mandria acestor locuri si ni s-a spus ca si acestea au ajuns atat de degradate incat nici nu se mai vad vechile complexe termale, fiind si acestea date uitarii si mai ales nepasarii.

La plecare, cu toate ca noi am plecat mult mai bogati sufleteste, ni s-a multumit ca am venit sa vizitam aceste locuri si am fost rugati sa nu dam si noi uitarii acesta experienta si mai ales sa nu uitam nimic din ce ni s-a povestit.

Dupa aceasta calatorie, am ramas in suflet cu imagini de neuitat si mai ales cu dorinta de a impartasi aceasta experienta si altora. Sigur, nu va va parea rau sa vizitati aceste locuri.

Stiu doar ca, oriunde m-as afla, iubesc Romania si nu stiu de ce ; mi-e draga tara mea si mi-e dor de ea. Pana sa ma apuc de cutreierat  tari straine, dorul de tara si de codrul verde era doar o particica din cantecele populare, pe care eu oricum nu prea le ascultam. Si de-abia acum, la 30 de ani… dorul de codrul verde e o realitate.

Cand Simona mi-a zis de ideea ei cu site-ul, am zis “Vai, ce idee minunata !!!” ; cand mi-a propus sa scriu ceva despre Romania, am tresarit instantaneu … “Vai, da` ce pot eu sa scriu ???”. Mi-a zis ca site-ul asta este locul unde oamenii scriu despre lucurile care functioneaza, despre  oameni, initiative, locuri … despre “ce te face sa zambesti cand te gandesti la Romania”.  Avem atatea nume celebre si atatea realizari la nivel mondial, aveam atatea nume despre care nimeni nu stie nimic cu realizari la nivel de comunitate. Si internetul e plin despre astfel de personalitati, initiative, locuri etc.

Un lucru mi-e clar : acum, de-abia acum, cand chinezii ma intreaba de unde sunt si apoi cum e in Romania, realizez ca eu sunt roman. Pana sa ies din tara, cuvantul roman nu avea nici un fel de semnificatie, ma simteam egal si la fel cu toti oamenii de pe planeta asta. Daca mancam branza cu mamliga si ceapa, cozonac sau mancare de praz (ahhh !) sau un sandwich mi-era egal. Si costumele populare, ouale rosii, colindele si de muzica populara, manastirile din Moldova si  Maramures, Delta Dunarii sau oricare din muntii nostri, cladirile vechi de prin Bucuresti, Iasi, Timisoara etc, sportivii celebri etc nu prea aveau vreo insemnatate. Desigur, le-am vazut, le-am ascultat, le-am vizitat, le-am fotografiat etc. Si ce ? Ajunsa aici, dintr-o data toate aceste lucruri marunte au insemnatate. Ma reprezinta pe mine… e ca si cum toate astea fac parte din mine, fiecare e o infima bucatica din mine. Si invat aici sa ma reconstruiesc, sa pun particica peste particica. Sunt mandra de mine si de Romania ori de cate ori am ocazia sa vorbesc ceva despre ea. Si ce-a mai mare bucurie o am cand spun ceva in romaneste. Si ma atinge pana la lacrimi ca primul lucru pe care majoritatea strainilor  ma intreaba este cum se spune “te iubesc ” in romaneste? si apoi cum se spune “buna”.

Mi-e dor de cerul albastru si de norii pufosi, mi-e dor de iarba verde si lanurile de grau invadate de maci, mi-e dor de zapada care scartaie sub bocanci, mi-e dor de mormanele de frunze galbene, aramii sau rosii ca focul pe care aveam placerea sa le rascolesc, mi-e dor de oamenii care merg pe starda, mi-e dor da batraneii care stau in fata portii si discuta ore`n sir, mi-e dor de tinerii imbracati la 4 ace care se grabesc dimineata spre jobul care, poate candva, la va aduce ceea ce ei cauta, mi-e dor de vitrinele magazinelor, de putinii copii care se mai joaca in fata blocului (caci toti ceilalti sunt la calculator). Mi-e dor de cutreier pe strazi, sa merg la birou si sa zic “neata”… Toate astea, dar toate, le am si in China. Dar nimic nu-i ca acasa…