Intentia initiala era sa atacam traseul spre Cascada Urlatoarea dar, datorita conditiilor total neprielnice, ne-am reorientat spre Valea Cerbului, binecunoscut loc de gratare si campare dar mai putin cunoscuta ca facand parte din Rezervatia Naturala Muntii Bucegi. Am fost 22 de participanti, majoritatea studenti ai Facultatii de Geografie din Universitatea “Spiru Haret”, sub coordonarea domnului profesor Dan Eremia si asistati de domnul profesor Benea, de la aceeasi facultate.

Ne-am adunat cam pe la ora 10, veniti care cu trenul, care cu masinile din dotare, si ne-am indreptat spre locul faptei unde ne astepta o masina a serviciului local de salubrizare pusa la dispozitie de autoritati, care sa colecteze sacii umpluti de noi. Pe undeva stiam ca nu venim la distractie, dar eu una pot spune ca nu ma asteptam la volumul asta de munca. Fara prea mare vorbire si organizare, am luat sacii si manusile din dotare si ne-am apucat sa adunam PET-uri, conserve, cutii de bere si suc, pungi de plastic si orice alte obiecte ce nu isi au locul intr-o rezervatie naturala. La inceput ne amuzam de diversitatea lucrurilor pe care le gaseam aruncate in iarba sau in albia raului. Am strans covoare, saci imensi de plastic, obiecte sanitare de ceramica, haine, placi de baza, circuite de masinute electrice, saci de ciment, muraturi si cauciucuri de tractor. Apoi am constatat ca ceeace initial pareau cazuri izolate erau de fapt mult mai dese si, sub ploaia rece, mocaneasca, am avut poate toti sentimentul de zadarnicie, de munca sisifica. Era mult prea mult si noi eram prea putini si cu prea putin timp la dispozitie. Starea generala oscila intre veselie, naduf, tristete si  revolta; ne-am promis sa ne lasam de fumat dupa cate mucuri de tigari am strans, am inventat taxa pe PET intr-o lume pe care in momentele alea ne-o doream, ne-am imaginat pubele si cosuri de gunoi din metru in metru, intalniri cu guvernul, ORICE ca oamenii sa inteleaga.  Apoi am mers mai departe. Dupa 6 ore ne-am oprit. Masina de gunoi era deja plina, probabil ca am strans in jur de 150 de saci. Si eram foarte departe de a o scoate la capat. Nici vremea nici numarul nostru nu ne-au permis sa lasam Valea Cerbului asa cum ar merita sa fie, macar pentru o saptamana, pana la viitorul week-end cu soare si gratare.

Duminica, din pacate, ploaia ne-a impiedicat sa continuam. Am plecat insa spre Bucuresti convinsi ca acesta a fost doar inceputul si ca data viitoare vom fi mai multi, mult mai multi. Si am mai inteles ceva: solutia sta in educatie, dar asta este valabil pe termen lung. Pana atunci insa nu putem sa ne facem ca nu vedem si sa asteptam ca mizeria sa dispara de la sine. Este nevoie sa urmam exemplul unei fetite de 4 – 5 anisori care a venit si ne-a cerut niste manusi si cativa saci pentru ea si parintii ei.

Aici gasiti acum reportajul facut despre actiune.

Vom reveni cat mai curand  cu informatii despre urmatoarea actiune. Oricine este interesat sa participe, poate sa ia legatura cu Laurentiu Stratescu, organizatorul proiectului,  la e-mail laurentiu.stratescu@yahoo.com. Avem nevoie de sprijin!

Ceea ce place la aceasta carte este faptul ca nu se vrea o reclama pe fata la tara noastra. Prezentand si aspecte negative alaturi de cele pozitive, cuplul de autori nu face decat sa creasca credibilitatea volumului prin sinceritatea si uneori candoarea de care dau dovada. Foarte rar avem ocazia sa citim lucruri frumoase despre Romania si nu stiu de cate ori am auzit un roman vorbind despre tara lui mai frumos decat acesti doi americani. Va invit sa cautati aceasta carte pe amazon.com si s-o cititi. S-ar putea chiar sa aflati lucruri noi despre tara in care traiti!

Cum sa definim romanismul, spiritualitatea esentială ce particularizeaza acest popor? Dan Puric ai ia drept reper pe cei neantinati, pe batranii intelepti ai neamului, cu pecetea istoriei si a istoriilor in fibra: veteranii satelor, ai razboaielor, ai ortodoxiei. Ei sunt modele, icoane de intelepciune, ignorati, anonimi….

Dar cum sunt tinerii romani frumosi? Curiosi, dinamici, autentici, avizi de prezent si on-line. Sunt de fapt mult mai mult si mult mai bogati, dar dispun prea rar de “timpul de popas”, cel ce indeamnă la introspectie si retrospectiva. Devalmasia prezentului ne sustrage de noi insine, ne subminează fundamentul. Ce ramane stabil, reprezentativ pentru cine suntem, in ciuda influentelor exterioare? Relatia cu spatiul românesc, cu timpul si cu semenii reprezinta constantele pe care se cristalizeaza propria identitate. Cum reactionam in contact cu alte culturi? Revenim spre acest centru de greutate, reper stabil si termen de comparatie. Cum am asimilat in trecut de la cei din preajm sau din occident elemente devenite ulterior definitorii?

Interesul, spiritul critic, discernamantul si selectia au contribuit la imbogătirea profilului romanesc si au sintetizat in timp practici sau esente culturale straine din care a rezultat un „precipitat specific”. Mircea Vulcanescu identifica drept fundament al „dimensiunii romanesti a existentei” straturi successive de “ispite”: Am suprapune astfel: ispitei tracice, o ispită romană, una slavă, una greco-bizantina, una franceză, una germana, care ar veni să aducă fiecare o anumită calitate structurala sufletului romanesc. (Mircea Vulcanescu, Opere I. Pentru o nouă spiritualitate filozofica. Catre fiinta spiritualitatii romanesti, Univers enciclopedic, 2005, p. 1016).

Fiecare dintre noi este un univers unic ce merită explorat si din acest demers se incheaga chiar nucleul comun care ne permite sa comunicam in spirit, sa ne recunoastem si ss purtam in noi icoane vii la care rezonam unanim si revenim constant „acasa”: crampeie de viata, gesturi, chipuri zambitoare si generoase.

Din acea dupa-amiaza de 1 decembrie, intalnirea cu omul frumos se poate produce in orice clipa caci celalalt ascunde sufletul frumos ce ne defineste ca neam. Poate fi un tanar  ce-si ofera bonul de ordine al prietenului intarziat doar ca sa te crute de asteptarea sterila de 2 ore pe care el, cu soicism, a indurat-o. Gandul bun catre celalalt este primul pas spre gest si actiune pe calea generozitatii, o alta constanta a neamului.

Am plecat acum cativa ani, pentru a nu stiu cat-a oara, la cules de zmeura in aceeasi zona in care am mers 15 ani de zile, cam la 3 ore de mers pe jos prin paraie si paduri.

Dupa o scurta perioada m-am razvratit si am refuzat sa mai lucrez la norma obisnuita de a umple ulciorul doar ca sa aiba mama din ce sa  ne faca dulceata si sirop cu care sa ne indulcim zilele si mi-am corupt nepotul sa plecam pe furis din zmeuris si sa evadam in padure la racoare.

Era o zi de vara senina si calma asa cum numai la munte se poate intalni.

Ajunsi in padure am ramas interzisa. In viata mea nu mai vazusem o padure atat de falnica si de impresionanta ca aceea.

Fagii intalniti acolo erau cei mai grosi pe care ii vazusem vreodata si se inaltau drepti la o inaltime de zeci de metri, fara crengi, explodand apoi undeva la inaltime intr-un coronament foarte des.

Datorita umbrei dese, pe pamant nu crescuse nici un lastar, nici o tufa, nici o feriga. Totul arata ca o curte frumos ingrijita.

Din loc in loc, la distante destul de mari una de cealalta, se inaltau stanci pravalite din varf de munte cine stie acum cate sute de ani, stanci imense, de marimea unei case, dar care parea destul de mici in comparatie cu fagii.

Cocotata pe varful unei astfel de stanci ma simteam mica si coplesita de tot ce se afla in jurul meu. Mi-am dat seama in acel moment ca totul e sa deschizi ochii si sa vezi ca in jurul tau se gasesc lucruri fantastice pe langa care ai trecut poate de mii de ori si nu ai vrut sa le vezi.

Am fost rugata de prieteni sa spun aici cum se numeste acea zona. Mi-a fost frica sa spun asta. Daca cineva afla de padurea mea si se duce sa o taie? Eu vreau sa o mai vad si peste 50 de ani, sa mai povestesc si altora de padurea mea de suflet. Nu vreau sa arda sau sa scartaie ca si nu stiu ce piesa de mobilier.

Nu as stii sa mai ajung acolo singura dar totusi daca ajungeti vreodata prin Pasul Oituz, satul Poiana Sarata, intrebati-i pe poienari cum se ajunge la Piatra Runcului. Eu sigur voi mai face cel putin o vizita padurii mele. Vreau sa o vad din varful muntelui, din varful Petrei Runcului, de unde se spune ca privelistea e superba in zilele senine. Vreau sa vad tot ceea ce nu am reusit sa vad atatia ani. Vreau padurea unde am vazut prima caprioara, prima veverita, prima ciocanitoare. Vreau PADURE!!!

Insa nu ne-am lasat invinsi, trebuia sa vedem macar si una din cetatile pe care ni le propusesem, iar norocul ne-a trimis in ultimul moment in Homorod, sau mai bine zis vestitele Bai Homorod, din care astazi aproape nu a mai ramas nimic. La poarta cetatii aceiasi poveste, un mare lacat atarna pe poarta, semn ca si acesta cetate a ramas adormita in uitare. Cu ajutorul catorva localnici ni s-a spus ca trebuie sa ne ducem la a cincea casa dinspre piata la Nea Tome- ,,Sasul’’, ca dansul este cel care are cheile, insa este batran si nu poate veni decat daca il ducem cu masina.

Intalnirea cu Nea Tome a ramas insa in sufletele noastre. Nu va puteti imagina sentimentul acela in care descoperi un om ca si Mos Craciun, care iti poate transmite prin cuvintele sale o intreaga atmosfera, plina de sarbatori, obiceiuri, un stil de viata linistit in armonie cu natura si mai ales cu Dumnezeu. Am fost condusi, prin poarta ferecata, spre o curte interioara, si am intrat intr-o lume care dainuia de aproape 1000 ani, in linistea acestui sat, care initial era doar un damb impadurit, ce a fost apoi defrisat pentru a deveni Homorodul de astazi (Hom-damb, ruden-a defrisa). Biserica, datata 1270, este strajuita de un turn-clopotnita, un turn-donjon cu ceas si de cele doua ziduri de aparare, care intregesc frumos ansamblul creand, o atmosfera de povesti. Colturile zidurilor de aparare sunt pazite de mici turnuri pe doua nivele. Initial turnul clopotnita era utilizat ca biserica catolica, frumos acoperita pe interior de picturi ce dainuie peste secole, inca incapatanandu-se sa se stearga. Ulterior, a fost construita biserica pentru a putea aduna suflarea din sat, biserica unica datorita pozitionarii sale sud-nord si nu rasarit-apus asa cum se obisnuieste. Din cel de-al doilea zid de aparare s-a pastrat doar coltul expus catre pietisoara satului, restul fiind demolat pentru a face loc unei spatiu mai larg in centrul localitatii. Spre bucuria noastra, am fost lasati sa urcam in turn, pe mici scarite de lemn pana sus in clopotnita, fiind cu adevarat o experienta de neuitat, mai ales datorita privelistii care se desfasura in jurul nostru. Intr-una din camerele turnului am descoperit un program al clopotarului cu zilele si orele la care sunt batute clopotele in Homorod: de sarbatori, de principalele slujbe, la botez, cununie, inmormantare si mai ales ca alarmare si atentinare a comunitatii.

In biserica eram asteptati de Nea Tome, imbracat cu o haina traditionala, nu pentru o anumita ocazie ci datorita racorii dintre vechile ziduri. Din povestirile sale am inceput usor, usor sa vedem cu ochii mintii marea de lume care odinioara statea asezata, dupa regulamente stricte, pe bancutele si la lojele micii biserici: cei batrani in spate, preotimea la etaj in dreptul celor doua steaguri, tinerii flacai la etajul superior, copii si femeile in fata. De asemenea am aflat ca din cei 800 de sasi care odinioara erau viata comunitatii au mai ramas astazi doar 14 suflete. Cu tristete in glas ni s-a spus ca in acesta mica bisericuta de mult nu s-a mai oficiat vreun botez, vreo confirmare sau cununie ci doar din timp in timp inmormantari. Casele sasesti de odinioara nu mai sunt locuite de sasi, fiind usor, usor ocupate de alti oameni cu alte obiceiuri, pierzandu-se astfel orice legatura cu timpurile de mult apuse si cu niste oameni care au reusit sa reziste o mie de ani pe aceste pamanturi pentru a fi spulberati doar in 50 ani de un regim.

Am intrebat, de curiozitate, daca inca se mai folosesc baile termale ce erau odata mandria acestor locuri si ni s-a spus ca si acestea au ajuns atat de degradate incat nici nu se mai vad vechile complexe termale, fiind si acestea date uitarii si mai ales nepasarii.

La plecare, cu toate ca noi am plecat mult mai bogati sufleteste, ni s-a multumit ca am venit sa vizitam aceste locuri si am fost rugati sa nu dam si noi uitarii acesta experienta si mai ales sa nu uitam nimic din ce ni s-a povestit.

Dupa aceasta calatorie, am ramas in suflet cu imagini de neuitat si mai ales cu dorinta de a impartasi aceasta experienta si altora. Sigur, nu va va parea rau sa vizitati aceste locuri.

Camping Mustang e un loc care poate concura fara probleme cu orice camping din Europa “civilizata”. E facut in respectul omului si al naturii deopotriva. Am gasit aici tot confortul pe care il invidiam la campingurile din Italia si pe care credeam ca la noi nu o sa-l gasesc prea curand : toalete impecabile cu tot ce trebuie, dusuri functionale cu apa calda, chiuvete speciale pentru vase cu detergent « din partea casei » ; curent pentru rulote si camperi; loc special de facut gratare, un foisor si leagane pentru copii ; harta cu obiectivele turistice din zona.
Si dincolo de toate astea (sau poate pentru asta) am vazut aici oameni linistiti. Stiti, acea seninatate, acel calm, acea simplitate pe care de prea putine ori le vedem la noi sau la ceilalti. Doi parinti trageau un trenulet format din tricicletele copiilor din camping…. Cativa baieti profitau de un furtun spart prin care tasnea apa ca sa se balaceasca si sa se tavaleasca in noroi sub privirile amuzate si ingadutoare ale parintilor ; o familie intreaga – parinti, copii, bunic si doi caini – se uitau la desene animate pe un ecran de retroproiector cu iz corporatist.
Si toate astea sunt posibile pentru ca un om din Campul Cetatii – de ce nu ? a dorit sa faca un camping european, din respect pentru om si pentru natura. Si a reusit. Ii multumesc pentru ca acum mai am o minunata destinatie de vacanta.

Festivalul Baloanelor
Adunarea pentru « zburatori » se suna devreme, cand nici nu se crapa bine de ziua. Eu am hotarat ca sunt mult prea obosita pentru asemenea experiente matinale, prin urmare am asteptat sa ma trezeasca din somn trosnetele si paraiturile unui paramotor care se invartea deasupra campingului. Am scos capul din cort si m-am trezit scaldata de soare intr-o mare de verde si albastru cu globuri colorate….. Baloanele se inaltau peste dealuri ca niste uriasi neverosimili si tacuti, parapantele se zbenguiau peste vale, mirosea a balega si a iarba umeda iar campingul fosnea a mic-dejun.
Am pornit plini de elan sa descoperim o lume care pana acuma nu exista pentru mine decat in romanele lui Jules Verne. Am atins pe sest, aproape cu evlavie, cosul unul balon aflat intr-o remorca la marginea drumului si am ras tamp de emotie „Bai, e chiar din nuiele…….. !!!”. Cumva ceva nu se lega… Cum se face ca dupa mai bine de doua sute de ani nacela nu e din plastic sau mai stiu eu ce material revolutionar… iar balonul e tot din matase… Si mai ales.. de ce mai zboara oamenii cu baloanele? Nici acum nu cred ca am un raspuns logic la intrebarile astea. Pana la urma… de ce nu?
E o pasiune, un lucru frumos, ceva care te ridica (la propriu) peste viata ta de zi cu zi. Poate de asta nu am vazut nicio privire incruntata, nicio figura blazata si niciun cap plecat pe pajistea de la Campul Cetatii. Ne-am lasat cuceriti de minunea zborului, a culorii, de simplitatea omului care se incredinteaza panzei care se incredinteaza vantului. Ne trebuie totusi atat de putin sa fim fericiti…

Camping Nomad
La doi pasi de Camping Mustang se ridica o grupare de asezari stranii. Rotunde, albe, acoperite cu un fel de rafie si panza de sac, se ridica pe platforme de ciment vreo douazeci de iurte mongole. Curiozitatea ne impinge si ne apropiem de usa deschisa a uneia dintre ele. Privim inauntru in semi-intuneric si vedem o silueta asezata pe ce pare a fi un divan…. Probabil unul dintre cei care amenjeaza….Dam politicos buna ziua si intrebam daca putem intra. Ni se raspunde amabil ca da, daca ne descaltam. Usor nedumerita incep sa ma aplec spre adidasi cand, pe la jumatatea drumului, imi dau seama: silueta din umbra nu era un angajat care trebaluia prin iurta, ci un turist ca si noi, de abia trezit, care privea dimineata insorita prin usa deschisa. Balbaim scuzele de rigoare printre rasete infundate si ne strecuram printre iurte sa ne ascundem rusinea.
Aflam foarte pe scurt povestea campingului. Un tip a avut aceasta idee, a adus din Mongolia o iurta veritabila si le-a construit pe celelalte dupa chipul si asemenarea ei. Ne uitam uimiti la mobilierul sculptat si pictat in colori vii, la usile de lemn minunat decorate, la uimitoarea tehnica de iluminat… „Ce idee faina..Care o fi cea originala?”
In spatele iurtelor sunt grajdurile cailor. Sigur, ce fel de nomad ai fi daca nu ai calari si, mai ales, daca nu ai invata sa plesnesti din bici… Cativa baieti blonzi cu parul lung prins in coada de cal (intamplator?) exerseaza pe pajistea de langa iurte. Mai tarziu peste zi le zarim camasile albe fluturand in vant in timp ce strabat calare satucul.
Goniti de foame, ne indepartam de iurte in cautarea unei pensiuni primitoare. La marginea drumului dam peste un grup de domni respectabili care curata de zor la legume in jurul unui ceaun imens… Le zambim si-i intrebam ce se pregateste – Iahnie de fasole. Ne promitem sa revenim pe la pranz….
Nu am revenit la pranz ci seara tarziu cand, in drum spre cort, am auzit acorduri de chitara si voci vesele. Nu stiam atunci cat de bine poate sa stea un microfon pe coada unei lopeti sprijinite de o lada de bere si fixate cu un bolovan si nici ca muzica folk suna la fel de bine indiferent daca e cantata in romaneste sau in ungureste. Am vazut din nou ca realitatea poate fi simpla, chiar si in Romania. Un cer plin de stele, un foc de tabara, padure, muzica si libertate.

Pana la urma ce e asa de special la Campul Cetatii? De ce s-a facut Festivalul baloanelor aici? De ce s-au deschis campingurile aici? Zona nu e cu mult mai frumoasa sau mai bogata decat alte locuri din Romania. E doar un satuc intre dealuri impadurite.
Poate ca raspunsul sta in alta parte, nu in resurse, nici in frumusetea naturii, nici in localizarea speciala. Poate ca raspunsul sta in oameni, oameni simpli si frumosi care au avut o idee si au spus De ce nu?