Cine a avut curaj, si-a luat chitara, si-a dres vocea si s-a inscris la concurs. Preselectia a fost ieri, 14 aprilie iar concursul are loc azi.  Maine este gala laureatilor in incheierea careia Daniel Fat ne va incanta si amuza cu cantece morosenesti.

Intrarea este libera, spectacolul incepe de la ora 20:00. Pentru detalii vizitati cu incredere www.ccs.ro si http://danifat.blogspot.com/2010/03/dor-de-verde.html.

Ne vedem acolo!

]]> http://www.iubescromania.ro/2010/04/15/dor-de-verde-cu-daniel-fat/feed/ 0 http://www.iubescromania.ro/2010/04/12/cubus-eco-rezultate/ http://www.iubescromania.ro/2010/04/12/cubus-eco-rezultate/#comments Mon, 12 Apr 2010 19:39:25 +0000 Simona http://www.iubescromania.ro/?p=134 Asa cum va anuntam in articolul anterior, la sfarsitul saptamanii trecute un grup de tineri voluntari iubitori de natura a pornit spre Busteni in ceeace a fost  prima dar, in mod cert, nu ultima actiune dintr-o campanie tot mai larga de ecologizare a zonelor turistice montane – CUBUS Eco.

Intentia initiala era sa atacam traseul spre Cascada Urlatoarea dar, datorita conditiilor total neprielnice, ne-am reorientat spre Valea Cerbului, binecunoscut loc de gratare si campare dar mai putin cunoscuta ca facand parte din Rezervatia Naturala Muntii Bucegi. Am fost 22 de participanti, majoritatea studenti ai Facultatii de Geografie din Universitatea “Spiru Haret”, sub coordonarea domnului profesor Dan Eremia si asistati de domnul profesor Benea, de la aceeasi facultate.

Ne-am adunat cam pe la ora 10, veniti care cu trenul, care cu masinile din dotare, si ne-am indreptat spre locul faptei unde ne astepta o masina a serviciului local de salubrizare pusa la dispozitie de autoritati, care sa colecteze sacii umpluti de noi. Pe undeva stiam ca nu venim la distractie, dar eu una pot spune ca nu ma asteptam la volumul asta de munca. Fara prea mare vorbire si organizare, am luat sacii si manusile din dotare si ne-am apucat sa adunam PET-uri, conserve, cutii de bere si suc, pungi de plastic si orice alte obiecte ce nu isi au locul intr-o rezervatie naturala. La inceput ne amuzam de diversitatea lucrurilor pe care le gaseam aruncate in iarba sau in albia raului. Am strans covoare, saci imensi de plastic, obiecte sanitare de ceramica, haine, placi de baza, circuite de masinute electrice, saci de ciment, muraturi si cauciucuri de tractor. Apoi am constatat ca ceeace initial pareau cazuri izolate erau de fapt mult mai dese si, sub ploaia rece, mocaneasca, am avut poate toti sentimentul de zadarnicie, de munca sisifica. Era mult prea mult si noi eram prea putini si cu prea putin timp la dispozitie. Starea generala oscila intre veselie, naduf, tristete si  revolta; ne-am promis sa ne lasam de fumat dupa cate mucuri de tigari am strans, am inventat taxa pe PET intr-o lume pe care in momentele alea ne-o doream, ne-am imaginat pubele si cosuri de gunoi din metru in metru, intalniri cu guvernul, ORICE ca oamenii sa inteleaga.  Apoi am mers mai departe. Dupa 6 ore ne-am oprit. Masina de gunoi era deja plina, probabil ca am strans in jur de 150 de saci. Si eram foarte departe de a o scoate la capat. Nici vremea nici numarul nostru nu ne-au permis sa lasam Valea Cerbului asa cum ar merita sa fie, macar pentru o saptamana, pana la viitorul week-end cu soare si gratare.

Duminica, din pacate, ploaia ne-a impiedicat sa continuam. Am plecat insa spre Bucuresti convinsi ca acesta a fost doar inceputul si ca data viitoare vom fi mai multi, mult mai multi. Si am mai inteles ceva: solutia sta in educatie, dar asta este valabil pe termen lung. Pana atunci insa nu putem sa ne facem ca nu vedem si sa asteptam ca mizeria sa dispara de la sine. Este nevoie sa urmam exemplul unei fetite de 4 – 5 anisori care a venit si ne-a cerut niste manusi si cativa saci pentru ea si parintii ei.

Aici gasiti acum reportajul facut despre actiune.

Vom reveni cat mai curand  cu informatii despre urmatoarea actiune. Oricine este interesat sa participe, poate sa ia legatura cu Laurentiu Stratescu, organizatorul proiectului,  la e-mail laurentiu.stratescu@yahoo.com. Avem nevoie de sprijin!

Laurentiu Stratescu s-a format si a crescut in acest grup, punand bazele grupului din Bucuresti. Cercetas de suflet, absolvent de geografie si montagnard cu experienta, doreste sa continue traditia si directia CUBUS prin initiative de ecologizare.  Acum doi ani, mergand cu trenul pe Valea Prahovei a avut o idee care iata, a prins acum contur: O Vale a Prahovei curata, fara muntii de peturi si gunoaie cu care din pacate ne-am obisnuit.Impreuna cu o buna prietena, Florentina Mohora, studenta in anul 2 la Facultatea de Geografie de la Universitatea Spiru Haret a inceput mobilizarea.

Asa ca, in week-end-ul 10-11 aprilie, sub obladuirea d-lui profesor Dan Erimia, 30 de voluntari – studenti si prieteni ai organizatorilor – se vor apuca cu voiosie si cantec sa curete de peturi, pungi, conserve etc traseul Busteni – Cascada Urlatoarea. Toate deseurile vor fi coborate pana in oras de unde, prin grija Consiliului Local, vor fi ridicate de serviciu de salubrizare.

Asta e primul pas dintr-un proiect mai mare, cu actiuni periodice de ecologizare care sa cuprinda, incet incet toata Romania. De altfel, doar dupa cateva intrebari, sunt o gramada de cabane si autoritati locale care de abia asteapta sprijinul unor oameni iubitori de munte si de natura ca sa ecologizeze diferite zone turistice, sa remarcheze si sa reamenajeze trasee montane.  Pensiunile din zonele respective ar fi si ele interesate sa primesca o mana de ajutor pentru a putea oferi turistilor programe turistice mai variate.

Initiativa CUBUS Eco nu e  izolata. Laurentiu  a participat impreuna cu un grup de prieteni din Asociatia Romana de Turism Gioni Babos la proiecte de punere in valoare a potentialului turistic din zonele rurale  organizate de Asociatia Nationala de Turism Rural Ecologic Cultural (ANTREC) Romania. Un astfel de proiect a fost cel organizat pentru marcarea traseelor montane din masivele Siriu si Penteleu si se planifica proiecte similare in alte cateva zone. Deci e loc de mai mult si nu lipsesc nici ajutoare.

Asa ca depinde doar de noi. IubescRomania participa si promoveaza din tot sufletul aceasta initiativa si, evident, sugestiile, colaborarile, parteneriatele si sponsorizarile sunt mai mult decat binevenite. Dupa “operatiune” revenim cu poze si povesti de la fata locului .

P.S. Mai sunt cateva locuri in autocar si cateva zile pana la prima iesire. Doritorii il pot contacta pe Laurentiu la 0751 669 410 si laurentiu.stratescu@yahoo.com. Hai!

Lui ii place sa spuna despre el ca “nu canta frumos, dar canta tare”, e maramuresan, crescut pe plaiurile faine ale taramului dacilor liberi, a avut surse de inspiratie si bucurie minunate si in copilarie, dar si in adolescenta. Practic canta de mic, de placere, in familie sau cu prietenii, facand minispectacole pt ceilalti prieteni de joaca sau vecini, costumandu-se si interpretand diverse personaje.

De-a lungul timpului a participat la numeroase concursuri si festivaluri ca si concurent iar mai apoi si ca invitat in recitaluri, de exemplu la ultimele 10 editii ale festivalului de folk Om Bun, a jucat la Teatrul National din Tg.Mures in perioada studentiei (1997-2000), iar apoi la Teatrul Dramatic din Baia Mare (2000-2003), apoi ajungand la Bucuresti, la Teatrul Masca si Teatrul din Giurgiu, iar n cele din urma la Teatrul National Bucuresti, ca membru al Companiei Passe-Partout-Dan-Puric, jucand in spectacolul Don Quijote. A colaborat si mai colaboreaza cu mai multe televiziuni, mai ales cu Televiziunea Romana. Are si patru albume aparute: Imparatia cu traznai (iunie2004), Corinda, corinda… (decembrie2004), Nu te-ntinde broasca-n tau (aprilie2005), De LaV(februarie2007) .

Pe Daniel il puteti vedea/auzi in spectacole deseori saptamanale in diverse cluburi unde se asculta muzica buna, cantand live, ca amfitrion organizActor al unor seri interactive de muzica si stand-up comedy. Detalii gasiti in revistele cu programele evenimentelor saptamanale.

Pentru ca e perioada sarbatorilor de iarna va propun sa il ascultam pe Daniel FaT cu o corinda din Maramures:  Scoate gazdoaie.

OMENIE. Pai cum sa va spun eu voua?…de la drumetii care urca sus la Padis cu masina si care se opresc desi sunt 4 in masina si nu mai au loc de inca 2 persoane, la cei care se opresc sus pe munte din proprie initiativa cand te vad cu rucsac in spate…si care desi spun ca te duc un pic, cat au si ei drum comun cu tine, pana la urma fac un ocol special de cativa kilometri pentru tine (respect timisorenilor). Si stiti ce?…drumetii cei 4 de mai sus pareau atat de incredere incat, pentru ca mergeau spre Padis, ca si noi, le-am incredintat rucsacii nostri cu haine si bani si toate cele si le-am spus ca ne intalnim sus. Daca insa ei trebuiau sa plece inapoi spre casa inainte sa ajungem si noi sus, sa lasa bagajele la cabana noastra (care credeam ca este Bradet / La Butoaie). Si da, ne-am gasit bagajele sus…ne asteptau ei cu ele…si chiar ne-au mai ajutat si acolo…(respect clujenilor).
Dar haideti sa va spun si despre oamenii de aici, cei care dau farmec si viata acestui colt de natura. Batranica (nu stiu cum o cheama) si cu batranelul ce au o Dacie 1300 neagra, 9 vacute in grija dintre care 3 ale lor + 2 vitelusi. Ei stau intr-o coliba mica…cam cat o sufragerie…impreuna cu 3 nepotei, care vin la ei cateva saptamani la inceput de vara. Batraneii astia sunt gata sa iti dea si papa lor din farfurie daca le-o ceri. Ei vand lapte, branza, afinata si sirop de muguri de brad, dar la comanda iti fac si placintele (cele mai bune scovergi pe care le puteti manca pe lumea asta ). Mai mult, daca ceva din ograda lor iti face cu ochiul, iti dau cu cea mai mare caldura si deschidere, noi asa ne-am procopsit cu niste slaninuta, ceapa si usturoi…niami, niami…
Si ce sa va mai spun despre gazdele noastre de aici din varf de munte…ospitalitate este prea putin. De la ceiutul cald sau placintica din partea casei, pana a face mai orice pentru a te simtii ca la tine acasa, Vali si mama ei de la Bradet / La Butoaie, pot sa spun ca te fac sa te simti ca in familie…ca la mama acasa

NATURA. Poate cele cateva poze vor reusi a reda o parte din salbaticia si maretia acestui loc, dar prea putin totusi in comparatie cu ce ar insemna sa fii aici. Ciripitul pasarelelor de dis de dimineata pana tarziu in noapte. Miracolul porcilor care pleaca dimineata la pascut si se intorc singuri seara. De la Somesul sau alte mici paraiase care pe ici pe colo, pe traseu, iti apar in cale si te fac sa apelezi la tot felul de solutii creative pentru a le traversa. La poienitele deschise pline de floricele si stralucire. La miracolele naturii prin Lumea Pierduta, Cetatile Ponorului si minunatele pesteri din muntii Apuseni. La potecile pierdute prin munte pe care poti ratacii ore in sir fara sa dau peste nici un alt drumet. Si pana la farmecul bradutilor sau brazilor falnici, puterea corbilor care planeaza deasupra piscurilor de munte si cel mai important Energia vie a acestui Intreg. Energie care parca te trezeste la viata si iti deschide noi perspective, iar daca mai si urci la Biserica Motilor (Troita) ai senzatia ca esti in varful lumii…ca esti intr-un loc in care natura, spiritualitatea su fiinta se intalnesc in tine si te simti mai viu si viata este mai frumoasa ca nicioadata.

Si da, asa am ajuns ca vorbesc despre VIATA de aici. Viata care nu se poate decat trai, simti, gusta aici. Orice cuvinte as alege sa folosesc, ar fi prea putine si prea neinsemnate pentru a putea gusta barem o frantura din viata de aici. Este un loc in care mintea se simte ratacita, iar spiritul liber. Preocuparile zilnice nu sunt decat niste amintiri indepartate, aproape uitate, iar dorinta, curajul si pasiunea cu care traiesti fiecare clipa devine puterea ce te guverneaza. Aici te poti simtii liber alergand sau hoinarind prin munti, te poti simtii copil zburdand sau balacindu-te prin parauri si te poti simtii tanar si tanr stand la un foc de tabara cu turistii romani sau straini pe care ii mai intalnesti pe aici.

Intr-un cuvant: Padis.
In 3 cuvinte: Omenie. Natura. Viata.

Dintr-un loc in care fiecare fiinta asteapta sa se bucure de viata…din Padis,
Mihail – 19.06.2008

Articol publicat si aici.

Nu suna foarte cunoscut, nu-i asa? Nici pentru mine…sincer, chiar atat de necunoscut a suna incat am si spus Marisor odata inloc de Marisel. Insa, dincolo de nume, ce este acest loc?

Marisel – o comuna in judetul Cluj. Este in Muntii Apuseni, si astazi am aflat ca are si partie de schi.

Asa arata Marisel vara sau iarna:

Iar aici este o poza de la partia de schi:

Dincolo de aceste informatii “tehnice” si aceste poze, locul este insa ca unul dintre acele colturi de rai. Parca este rupt din basm. Am ajuns, dupa

o ora de mers cu masina din Cluj si cand am ajuns ne-am trezit pe la 1150 de metri, la Cabana Motilor, ca suntem parca intr-o fereastra, intre nori. In jur totul era alb, iar direct pe noi batea un soare cald si prietenos. La fel de prietenos ca si hangii care ne-au primit: Sebi si Ela (si parintii ei).

Da, ei au facut o minunata pensiune in care ne-am simtit ca acasa…sau mai bine de atat (pentru ca nici macar nu a tebuit sa gatim sa spalam vasele)…unde esti binevenit pentru a poposi peste noapte intr-o camera la mansarda sau pur si simplu sa mananci ca la mama acasa. Deci, daca iti este pofta de mamaliga, ciuperci de padure la tava, zacusca de casa, dulceata in care chiar se vad fructele (si fara conservanti), paine picurata cu untura si cu rosii, ardei si ceapa rosie sau de o tuica fiarta cu mirodenii…atunci, aici e un loc bun de popas.

E atata liniste, pace si armonie in aceste locuri incat si cainii uneori ajung sa doarma unii la curtile altor stapani, iar pisicile au mostenit comportamente de caine, traind unii alaturi de altii.

Mai multe, las pe fiecare dintre voi sa descopere…

Articol publicat si aici.

Astfel incepe povestea unei vieti inca plapande, ocrotite de parintii adoptivi, Dora si Christian. Este doar una din intamplarile surpriza din gospodaria unor fermieri din Moldova. Intre dealuri molcome, pe valea larga a Bistritei, ei aduc civilizatia la sat, experimentează noi proiecte. Dar nu pentru a se imbogati, ci din dragoste pentru viata si vietatile ei.

Tatal lui Andrei mi-a urat bun venit prin dansul ritual al strutului, doar după ce, cu admiratie, i-am laudat tinuta tantosa si flatat orgoliul masculin … Exista o gena barbateasca, e clar…

Un grajd confortabil cu „terasa” pentru plimbare le adaposteste pe cele doua iepe de rasa, Denisa si Dafina –  de la culoarea afinelor, la cap si picioare – si pe molcomul Johnny – grafie incerta, certificat de nastere absent! – ce se lasa inseuat si plimbat chiar de calareti neexperimentati.

Un alai de animalute de casă o insoteste pe Coca la grajduri unde cinci catelandri negri abia asteapta tainul, apoi baia de soare si jocurile de descoperire din gradina.

Pare idilic, nu? Pentru un citadin evadat ca mine, este o sursa de energie si normalitate. Pentru ei, este un vis ce a prins viata.

Dimineata cetoasă si rece ne invita la un exercitiu de imaginatie: sarbatori albite de ger si zapada, cu plimbari in sania trasa de Johnny. Romania eternă prinde viată. Abandonand cliseele livresti sau marturiile carturarilor, realizez ca normalitatea mai este posibila in echilibrul dintre sufletul bun si munca trainica.

Puiutul Andrei, singurul iesit din gaoace, este inceputul si speranta.

Cum sa definim romanismul, spiritualitatea esentială ce particularizeaza acest popor? Dan Puric ai ia drept reper pe cei neantinati, pe batranii intelepti ai neamului, cu pecetea istoriei si a istoriilor in fibra: veteranii satelor, ai razboaielor, ai ortodoxiei. Ei sunt modele, icoane de intelepciune, ignorati, anonimi….

Dar cum sunt tinerii romani frumosi? Curiosi, dinamici, autentici, avizi de prezent si on-line. Sunt de fapt mult mai mult si mult mai bogati, dar dispun prea rar de “timpul de popas”, cel ce indeamnă la introspectie si retrospectiva. Devalmasia prezentului ne sustrage de noi insine, ne subminează fundamentul. Ce ramane stabil, reprezentativ pentru cine suntem, in ciuda influentelor exterioare? Relatia cu spatiul românesc, cu timpul si cu semenii reprezinta constantele pe care se cristalizeaza propria identitate. Cum reactionam in contact cu alte culturi? Revenim spre acest centru de greutate, reper stabil si termen de comparatie. Cum am asimilat in trecut de la cei din preajm sau din occident elemente devenite ulterior definitorii?

Interesul, spiritul critic, discernamantul si selectia au contribuit la imbogătirea profilului romanesc si au sintetizat in timp practici sau esente culturale straine din care a rezultat un „precipitat specific”. Mircea Vulcanescu identifica drept fundament al „dimensiunii romanesti a existentei” straturi successive de “ispite”: Am suprapune astfel: ispitei tracice, o ispită romană, una slavă, una greco-bizantina, una franceză, una germana, care ar veni să aducă fiecare o anumită calitate structurala sufletului romanesc. (Mircea Vulcanescu, Opere I. Pentru o nouă spiritualitate filozofica. Catre fiinta spiritualitatii romanesti, Univers enciclopedic, 2005, p. 1016).

Fiecare dintre noi este un univers unic ce merită explorat si din acest demers se incheaga chiar nucleul comun care ne permite sa comunicam in spirit, sa ne recunoastem si ss purtam in noi icoane vii la care rezonam unanim si revenim constant „acasa”: crampeie de viata, gesturi, chipuri zambitoare si generoase.

Din acea dupa-amiaza de 1 decembrie, intalnirea cu omul frumos se poate produce in orice clipa caci celalalt ascunde sufletul frumos ce ne defineste ca neam. Poate fi un tanar  ce-si ofera bonul de ordine al prietenului intarziat doar ca sa te crute de asteptarea sterila de 2 ore pe care el, cu soicism, a indurat-o. Gandul bun catre celalalt este primul pas spre gest si actiune pe calea generozitatii, o alta constanta a neamului.

Insa nu ne-am lasat invinsi, trebuia sa vedem macar si una din cetatile pe care ni le propusesem, iar norocul ne-a trimis in ultimul moment in Homorod, sau mai bine zis vestitele Bai Homorod, din care astazi aproape nu a mai ramas nimic. La poarta cetatii aceiasi poveste, un mare lacat atarna pe poarta, semn ca si acesta cetate a ramas adormita in uitare. Cu ajutorul catorva localnici ni s-a spus ca trebuie sa ne ducem la a cincea casa dinspre piata la Nea Tome- ,,Sasul’’, ca dansul este cel care are cheile, insa este batran si nu poate veni decat daca il ducem cu masina.

Intalnirea cu Nea Tome a ramas insa in sufletele noastre. Nu va puteti imagina sentimentul acela in care descoperi un om ca si Mos Craciun, care iti poate transmite prin cuvintele sale o intreaga atmosfera, plina de sarbatori, obiceiuri, un stil de viata linistit in armonie cu natura si mai ales cu Dumnezeu. Am fost condusi, prin poarta ferecata, spre o curte interioara, si am intrat intr-o lume care dainuia de aproape 1000 ani, in linistea acestui sat, care initial era doar un damb impadurit, ce a fost apoi defrisat pentru a deveni Homorodul de astazi (Hom-damb, ruden-a defrisa). Biserica, datata 1270, este strajuita de un turn-clopotnita, un turn-donjon cu ceas si de cele doua ziduri de aparare, care intregesc frumos ansamblul creand, o atmosfera de povesti. Colturile zidurilor de aparare sunt pazite de mici turnuri pe doua nivele. Initial turnul clopotnita era utilizat ca biserica catolica, frumos acoperita pe interior de picturi ce dainuie peste secole, inca incapatanandu-se sa se stearga. Ulterior, a fost construita biserica pentru a putea aduna suflarea din sat, biserica unica datorita pozitionarii sale sud-nord si nu rasarit-apus asa cum se obisnuieste. Din cel de-al doilea zid de aparare s-a pastrat doar coltul expus catre pietisoara satului, restul fiind demolat pentru a face loc unei spatiu mai larg in centrul localitatii. Spre bucuria noastra, am fost lasati sa urcam in turn, pe mici scarite de lemn pana sus in clopotnita, fiind cu adevarat o experienta de neuitat, mai ales datorita privelistii care se desfasura in jurul nostru. Intr-una din camerele turnului am descoperit un program al clopotarului cu zilele si orele la care sunt batute clopotele in Homorod: de sarbatori, de principalele slujbe, la botez, cununie, inmormantare si mai ales ca alarmare si atentinare a comunitatii.

In biserica eram asteptati de Nea Tome, imbracat cu o haina traditionala, nu pentru o anumita ocazie ci datorita racorii dintre vechile ziduri. Din povestirile sale am inceput usor, usor sa vedem cu ochii mintii marea de lume care odinioara statea asezata, dupa regulamente stricte, pe bancutele si la lojele micii biserici: cei batrani in spate, preotimea la etaj in dreptul celor doua steaguri, tinerii flacai la etajul superior, copii si femeile in fata. De asemenea am aflat ca din cei 800 de sasi care odinioara erau viata comunitatii au mai ramas astazi doar 14 suflete. Cu tristete in glas ni s-a spus ca in acesta mica bisericuta de mult nu s-a mai oficiat vreun botez, vreo confirmare sau cununie ci doar din timp in timp inmormantari. Casele sasesti de odinioara nu mai sunt locuite de sasi, fiind usor, usor ocupate de alti oameni cu alte obiceiuri, pierzandu-se astfel orice legatura cu timpurile de mult apuse si cu niste oameni care au reusit sa reziste o mie de ani pe aceste pamanturi pentru a fi spulberati doar in 50 ani de un regim.

Am intrebat, de curiozitate, daca inca se mai folosesc baile termale ce erau odata mandria acestor locuri si ni s-a spus ca si acestea au ajuns atat de degradate incat nici nu se mai vad vechile complexe termale, fiind si acestea date uitarii si mai ales nepasarii.

La plecare, cu toate ca noi am plecat mult mai bogati sufleteste, ni s-a multumit ca am venit sa vizitam aceste locuri si am fost rugati sa nu dam si noi uitarii acesta experienta si mai ales sa nu uitam nimic din ce ni s-a povestit.

Dupa aceasta calatorie, am ramas in suflet cu imagini de neuitat si mai ales cu dorinta de a impartasi aceasta experienta si altora. Sigur, nu va va parea rau sa vizitati aceste locuri.

Stiu doar ca, oriunde m-as afla, iubesc Romania si nu stiu de ce ; mi-e draga tara mea si mi-e dor de ea. Pana sa ma apuc de cutreierat  tari straine, dorul de tara si de codrul verde era doar o particica din cantecele populare, pe care eu oricum nu prea le ascultam. Si de-abia acum, la 30 de ani… dorul de codrul verde e o realitate.

Cand Simona mi-a zis de ideea ei cu site-ul, am zis “Vai, ce idee minunata !!!” ; cand mi-a propus sa scriu ceva despre Romania, am tresarit instantaneu … “Vai, da` ce pot eu sa scriu ???”. Mi-a zis ca site-ul asta este locul unde oamenii scriu despre lucurile care functioneaza, despre  oameni, initiative, locuri … despre “ce te face sa zambesti cand te gandesti la Romania”.  Avem atatea nume celebre si atatea realizari la nivel mondial, aveam atatea nume despre care nimeni nu stie nimic cu realizari la nivel de comunitate. Si internetul e plin despre astfel de personalitati, initiative, locuri etc.

Un lucru mi-e clar : acum, de-abia acum, cand chinezii ma intreaba de unde sunt si apoi cum e in Romania, realizez ca eu sunt roman. Pana sa ies din tara, cuvantul roman nu avea nici un fel de semnificatie, ma simteam egal si la fel cu toti oamenii de pe planeta asta. Daca mancam branza cu mamliga si ceapa, cozonac sau mancare de praz (ahhh !) sau un sandwich mi-era egal. Si costumele populare, ouale rosii, colindele si de muzica populara, manastirile din Moldova si  Maramures, Delta Dunarii sau oricare din muntii nostri, cladirile vechi de prin Bucuresti, Iasi, Timisoara etc, sportivii celebri etc nu prea aveau vreo insemnatate. Desigur, le-am vazut, le-am ascultat, le-am vizitat, le-am fotografiat etc. Si ce ? Ajunsa aici, dintr-o data toate aceste lucruri marunte au insemnatate. Ma reprezinta pe mine… e ca si cum toate astea fac parte din mine, fiecare e o infima bucatica din mine. Si invat aici sa ma reconstruiesc, sa pun particica peste particica. Sunt mandra de mine si de Romania ori de cate ori am ocazia sa vorbesc ceva despre ea. Si ce-a mai mare bucurie o am cand spun ceva in romaneste. Si ma atinge pana la lacrimi ca primul lucru pe care majoritatea strainilor  ma intreaba este cum se spune “te iubesc ” in romaneste? si apoi cum se spune “buna”.

Mi-e dor de cerul albastru si de norii pufosi, mi-e dor de iarba verde si lanurile de grau invadate de maci, mi-e dor de zapada care scartaie sub bocanci, mi-e dor de mormanele de frunze galbene, aramii sau rosii ca focul pe care aveam placerea sa le rascolesc, mi-e dor de oamenii care merg pe starda, mi-e dor da batraneii care stau in fata portii si discuta ore`n sir, mi-e dor de tinerii imbracati la 4 ace care se grabesc dimineata spre jobul care, poate candva, la va aduce ceea ce ei cauta, mi-e dor de vitrinele magazinelor, de putinii copii care se mai joaca in fata blocului (caci toti ceilalti sunt la calculator). Mi-e dor de cutreier pe strazi, sa merg la birou si sa zic “neata”… Toate astea, dar toate, le am si in China. Dar nimic nu-i ca acasa…