OMENIE. Pai cum sa va spun eu voua?…de la drumetii care urca sus la Padis cu masina si care se opresc desi sunt 4 in masina si nu mai au loc de inca 2 persoane, la cei care se opresc sus pe munte din proprie initiativa cand te vad cu rucsac in spate…si care desi spun ca te duc un pic, cat au si ei drum comun cu tine, pana la urma fac un ocol special de cativa kilometri pentru tine (respect timisorenilor). Si stiti ce?…drumetii cei 4 de mai sus pareau atat de incredere incat, pentru ca mergeau spre Padis, ca si noi, le-am incredintat rucsacii nostri cu haine si bani si toate cele si le-am spus ca ne intalnim sus. Daca insa ei trebuiau sa plece inapoi spre casa inainte sa ajungem si noi sus, sa lasa bagajele la cabana noastra (care credeam ca este Bradet / La Butoaie). Si da, ne-am gasit bagajele sus…ne asteptau ei cu ele…si chiar ne-au mai ajutat si acolo…(respect clujenilor).
Dar haideti sa va spun si despre oamenii de aici, cei care dau farmec si viata acestui colt de natura. Batranica (nu stiu cum o cheama) si cu batranelul ce au o Dacie 1300 neagra, 9 vacute in grija dintre care 3 ale lor + 2 vitelusi. Ei stau intr-o coliba mica…cam cat o sufragerie…impreuna cu 3 nepotei, care vin la ei cateva saptamani la inceput de vara. Batraneii astia sunt gata sa iti dea si papa lor din farfurie daca le-o ceri. Ei vand lapte, branza, afinata si sirop de muguri de brad, dar la comanda iti fac si placintele (cele mai bune scovergi pe care le puteti manca pe lumea asta ). Mai mult, daca ceva din ograda lor iti face cu ochiul, iti dau cu cea mai mare caldura si deschidere, noi asa ne-am procopsit cu niste slaninuta, ceapa si usturoi…niami, niami…
Si ce sa va mai spun despre gazdele noastre de aici din varf de munte…ospitalitate este prea putin. De la ceiutul cald sau placintica din partea casei, pana a face mai orice pentru a te simtii ca la tine acasa, Vali si mama ei de la Bradet / La Butoaie, pot sa spun ca te fac sa te simti ca in familie…ca la mama acasa

NATURA. Poate cele cateva poze vor reusi a reda o parte din salbaticia si maretia acestui loc, dar prea putin totusi in comparatie cu ce ar insemna sa fii aici. Ciripitul pasarelelor de dis de dimineata pana tarziu in noapte. Miracolul porcilor care pleaca dimineata la pascut si se intorc singuri seara. De la Somesul sau alte mici paraiase care pe ici pe colo, pe traseu, iti apar in cale si te fac sa apelezi la tot felul de solutii creative pentru a le traversa. La poienitele deschise pline de floricele si stralucire. La miracolele naturii prin Lumea Pierduta, Cetatile Ponorului si minunatele pesteri din muntii Apuseni. La potecile pierdute prin munte pe care poti ratacii ore in sir fara sa dau peste nici un alt drumet. Si pana la farmecul bradutilor sau brazilor falnici, puterea corbilor care planeaza deasupra piscurilor de munte si cel mai important Energia vie a acestui Intreg. Energie care parca te trezeste la viata si iti deschide noi perspective, iar daca mai si urci la Biserica Motilor (Troita) ai senzatia ca esti in varful lumii…ca esti intr-un loc in care natura, spiritualitatea su fiinta se intalnesc in tine si te simti mai viu si viata este mai frumoasa ca nicioadata.

Si da, asa am ajuns ca vorbesc despre VIATA de aici. Viata care nu se poate decat trai, simti, gusta aici. Orice cuvinte as alege sa folosesc, ar fi prea putine si prea neinsemnate pentru a putea gusta barem o frantura din viata de aici. Este un loc in care mintea se simte ratacita, iar spiritul liber. Preocuparile zilnice nu sunt decat niste amintiri indepartate, aproape uitate, iar dorinta, curajul si pasiunea cu care traiesti fiecare clipa devine puterea ce te guverneaza. Aici te poti simtii liber alergand sau hoinarind prin munti, te poti simtii copil zburdand sau balacindu-te prin parauri si te poti simtii tanar si tanr stand la un foc de tabara cu turistii romani sau straini pe care ii mai intalnesti pe aici.

Intr-un cuvant: Padis.
In 3 cuvinte: Omenie. Natura. Viata.

Dintr-un loc in care fiecare fiinta asteapta sa se bucure de viata…din Padis,
Mihail – 19.06.2008

Articol publicat si aici.

Nu suna foarte cunoscut, nu-i asa? Nici pentru mine…sincer, chiar atat de necunoscut a suna incat am si spus Marisor odata inloc de Marisel. Insa, dincolo de nume, ce este acest loc?

Marisel – o comuna in judetul Cluj. Este in Muntii Apuseni, si astazi am aflat ca are si partie de schi.

Asa arata Marisel vara sau iarna:

Iar aici este o poza de la partia de schi:

Dincolo de aceste informatii “tehnice” si aceste poze, locul este insa ca unul dintre acele colturi de rai. Parca este rupt din basm. Am ajuns, dupa

o ora de mers cu masina din Cluj si cand am ajuns ne-am trezit pe la 1150 de metri, la Cabana Motilor, ca suntem parca intr-o fereastra, intre nori. In jur totul era alb, iar direct pe noi batea un soare cald si prietenos. La fel de prietenos ca si hangii care ne-au primit: Sebi si Ela (si parintii ei).

Da, ei au facut o minunata pensiune in care ne-am simtit ca acasa…sau mai bine de atat (pentru ca nici macar nu a tebuit sa gatim sa spalam vasele)…unde esti binevenit pentru a poposi peste noapte intr-o camera la mansarda sau pur si simplu sa mananci ca la mama acasa. Deci, daca iti este pofta de mamaliga, ciuperci de padure la tava, zacusca de casa, dulceata in care chiar se vad fructele (si fara conservanti), paine picurata cu untura si cu rosii, ardei si ceapa rosie sau de o tuica fiarta cu mirodenii…atunci, aici e un loc bun de popas.

E atata liniste, pace si armonie in aceste locuri incat si cainii uneori ajung sa doarma unii la curtile altor stapani, iar pisicile au mostenit comportamente de caine, traind unii alaturi de altii.

Mai multe, las pe fiecare dintre voi sa descopere…

Articol publicat si aici.

Marturie a actelor de vitejie ale soldatilor romani sta si Mausoleul Mateias de la Campulung Muscel dedicat celor cazuti in Primul Razboi Mondial.

Intr-o zi de duminica – insorita – sotul m-a trezit de dimineata si am pornit la drum. Nu stiam unde mergem – cert e ca am luat-o nu pe autostrada ci pe drumurile judetene. Din pacate nu foarte bune peste tot – judetul Arges are asemenea probleme legate de calitatea drumurilor (vezi inclusiv partea din acest judet a Transfagarasanului) drumurile ne-au condus insa pe langa peisaje mirifice.

Dupa cateva ore de condus cu atentie am ajuns si la locul cu pricina. Constructia si amplasarea mausoleului fac din pacate aproape imposibila vederea sa de la departare.

Monumentul – desi nu este foarte mare – este impresionant. Totul este bine ingrijit – exterior si interior – si acest lucru se vede si este de apreciat. Sunt obiecte interesante puse in interior, harti si povesti, obiecte vestimentare ale soldatilor. Veti regasi acolo nume cunoscute de prin cartile de istorie, dar si o camera amenajata ca o scena de razboi. In cealalta parte de la acest obiectiv – de altfel cea care ii da si numele de osuar – Mausoleu –  in turn, aveti ocazia de a vedea pereti intregi cu numele eroilor si, intr-o vitrina bine amenajata (cum sunt cele din afara) cateva oase ale celor ce si-au dat viata pentru Romania.

De la departare imaginea acestui monument este una impunatoare. Turnul si constructiile arata un pumn cu degetul aratator ridicat semn al faptului ca romanii nu se vor da batuti niciodata, ca isi vor apara oricand patria.

Vizita la acest monument implica o legatura imediata cu trecutul si trezeste in oricine un pic de patriotism. Sunt inaintasii nostri cei ce odihnesc acolo, cei ce au contribuit la modul in care arata tara noastra astazi si mai ales cei ce au luptat sa existe Romania.

Sa nu-i uitam si sa-i onoram cum se cuvine pe eroii nostri si, mai ales, sa ii facem mandri de noi!

Am plecat acum cativa ani, pentru a nu stiu cat-a oara, la cules de zmeura in aceeasi zona in care am mers 15 ani de zile, cam la 3 ore de mers pe jos prin paraie si paduri.

Dupa o scurta perioada m-am razvratit si am refuzat sa mai lucrez la norma obisnuita de a umple ulciorul doar ca sa aiba mama din ce sa  ne faca dulceata si sirop cu care sa ne indulcim zilele si mi-am corupt nepotul sa plecam pe furis din zmeuris si sa evadam in padure la racoare.

Era o zi de vara senina si calma asa cum numai la munte se poate intalni.

Ajunsi in padure am ramas interzisa. In viata mea nu mai vazusem o padure atat de falnica si de impresionanta ca aceea.

Fagii intalniti acolo erau cei mai grosi pe care ii vazusem vreodata si se inaltau drepti la o inaltime de zeci de metri, fara crengi, explodand apoi undeva la inaltime intr-un coronament foarte des.

Datorita umbrei dese, pe pamant nu crescuse nici un lastar, nici o tufa, nici o feriga. Totul arata ca o curte frumos ingrijita.

Din loc in loc, la distante destul de mari una de cealalta, se inaltau stanci pravalite din varf de munte cine stie acum cate sute de ani, stanci imense, de marimea unei case, dar care parea destul de mici in comparatie cu fagii.

Cocotata pe varful unei astfel de stanci ma simteam mica si coplesita de tot ce se afla in jurul meu. Mi-am dat seama in acel moment ca totul e sa deschizi ochii si sa vezi ca in jurul tau se gasesc lucruri fantastice pe langa care ai trecut poate de mii de ori si nu ai vrut sa le vezi.

Am fost rugata de prieteni sa spun aici cum se numeste acea zona. Mi-a fost frica sa spun asta. Daca cineva afla de padurea mea si se duce sa o taie? Eu vreau sa o mai vad si peste 50 de ani, sa mai povestesc si altora de padurea mea de suflet. Nu vreau sa arda sau sa scartaie ca si nu stiu ce piesa de mobilier.

Nu as stii sa mai ajung acolo singura dar totusi daca ajungeti vreodata prin Pasul Oituz, satul Poiana Sarata, intrebati-i pe poienari cum se ajunge la Piatra Runcului. Eu sigur voi mai face cel putin o vizita padurii mele. Vreau sa o vad din varful muntelui, din varful Petrei Runcului, de unde se spune ca privelistea e superba in zilele senine. Vreau sa vad tot ceea ce nu am reusit sa vad atatia ani. Vreau padurea unde am vazut prima caprioara, prima veverita, prima ciocanitoare. Vreau PADURE!!!

Eram in Galati pentru prima oara. Norocul meu a fost ca eram cu un localnic. In doar cateva ore am reusit sa vedem cateva locuri interesante din acest oras vechi al nostru. De departe vizita la Biserica Precista a fost cea mai interesanta.

Am urcat treptele ce ne desparteau de lacasul de cult. Pas cu pas vedeam biserica din ce in ce mai bine. Inainte de intrare, pe dreapta, erau cateva pietre de mormant din vremuri demult apuse – interesante simbolurile – va recomand sa studiati cu atentie acele pietre. Lacasul este cautat pentru nunti si botezuri de localnici. Si cand am mers eu erau botezuri in plina desfasurare – lume multa asadar. N-am apucat sa vad bine interiorul – tocmai pentru ca erau oameni multi acolo. Am zabovit insa in gradina bisericii. Aer proaspat, verdeata, fortificatii aducand aminte de lupte de aparare – iata ce puteti vedea. Si pentru a afla mai multe despre istoria acestei biserici va recomand acest link.

Pe o strada cu iz comunist, plina de blocuri cenusii ce nu spun nimic… e un loc si o biserica cu o mica gradina parca desprinsa din alte vremuri si din alt timp. E biserica catolica Cioplea ce se incapataneaza sa ramana pe loc de 200 de ani, inconjurata in trecut de satul Cioplea- eclava de catolici bulgari la margine de Bucuresti si inconjurata in prezent de oameni ce trec indiferenti pe langa ea fara sa stie ca a fost candva mai mult decat o biserica, a fost candva sediul episcopatului de Romania, Bulgaria si Serbia… cand inca nu exista o catedrala Sf Iosif.

Acum, biserica s-a inoit cu straie noi, cu obloane si picturi murale ce o aduc deja in timpurile prezente prin grija unui paroh inimos, parintele Veniamin Aienasoaie, insa amintirile mele se opresc la sentimentele ce ma leaga de loc si mai ales de oameni, de timpurile cand vedeam la slujba, iar lungul sir de batrane imbrobidite cu basmale negre incepeau ,,zumzaiala” obisnuita…,, A cui e? E fata lui…., care o luase pe… ” Sincer nu stiu cum reuseau sa imi faca arborele genealogic in doar 5 minute dar parca mi-ar placea acum sa aud istorii despre familia mea. Inca se pastra o atmosfera de … stiu cine esti care te facea sa te simti parte din comunitate, o lume restransa unita doar prin grai, biserica si obiceiuri.

Biserica este leaganul comunitatii bulgarilor pavlicheni, etnie veche ce s-a incapatanat sa-si pastreze credinta catolica chiar si in conditiile vitrege ale despotismului turc din Bulgaria si care pentru credinta lor au trecut Dunarea cu ajutor trupelor rusesti si au cerut sprijinul domniei pamantene ca sa isi gasesca un loc pentru biserica si sat. Domnul i-a propus atunci boierului Dudescu preluarea acestor familii si iata cum la 1806 dupa unii, 1809 dupa altii se intemeieaza comunitatea Cioplea la portile mahalalelor Bucurestilor, ce odinioara se opreau aproape de Calea Dudesti. In mod ciudat, catolicismul le-a asigurat pastrarea caracterului inchis, intim in care viata se desfasura clar, numai intre ,,ai nostrii” si restul lumii. Ce m-a frapat intotdeauna este exact acest sentiment de spatiu delimitat ,, al nostru”, nu prea deschis cu strainii si poate cateodata nu prea deschis la impartasiri.

Acum un an, plecam cu niste prieteni intr-un tur al cetatilor sasesti si chiar ma gandeam cata istorie zace intre zidurile cetatiilor, fiind absolut oarba ce comori zac intre zidurile propriei mele bisericii. Si asta mi-am propus sa descopar… o lume ce dainuie de 200 ani, originea lor crepusculara, stramosii mei, obiceiurile lor, cum arata odata si de ce nu… sa aduc totul la lumina si pentru altii. In ultimele luni am inceput un mini demers de reconectare la radacinile mele, la ceea ce imi era drag in copilarie si mai ales misterios si am concretizat totul cu ideea de a avea un site al parohiei, si mai ales de a avea o aplicatie de genealogie prin care fiecare om din Cioplea isi poate gasi stramosii si poate afla lucruri extraordinare despre familia lui, despre rolul acesteia in comunitate si de ce nu… sa se descopere ca oamenii extraordinari ce sunt.

Ce am descoperit este mult mai misterios si mai interesant ca un roman de Dan Brown, si anume o increngatura de evenimente si legaturi dintre Bulgaria si lumea catolica, de o veche origine armeana de pe la 1600, de fuga peste granita in Romania in mai multe valuri si asezarea fie langa Craiova, fie la Timisoara la Vinga, fie la Brasov in San Nicolau, si de ce nu… langa Bucuresti, de audiente la curtea Imparatesei Maria Teresa pentru a le sprijini asezarea, si un numitor comun… oriunde te duci in aceste localitati poti vedea acelasi stil de case, oameni cu aceleasi obiceiuri si mai ales acelasi grai.

Site-ul este gata www.cioplea.ro , aplicatia este pe cale de a se realiza… iar eu deja imi fac planuri de a vizita toate aceste locuri minunate, de a ajuta la scrierea unei carticele in limba pavlicheana… si de ce nu? de a organiza un mini muzeu pe langa biserica. Si toate acestea… pentru ca am plecat sa-mi indeplinesc un vis… acela de a vedea si de a rasfoi arhiva bisericii.

Urmati-va visurile, ele sunt motorul de a te simti implinit si de a descopri ceea ce nu credeai ca ar fi posibil!!

Insa nu ne-am lasat invinsi, trebuia sa vedem macar si una din cetatile pe care ni le propusesem, iar norocul ne-a trimis in ultimul moment in Homorod, sau mai bine zis vestitele Bai Homorod, din care astazi aproape nu a mai ramas nimic. La poarta cetatii aceiasi poveste, un mare lacat atarna pe poarta, semn ca si acesta cetate a ramas adormita in uitare. Cu ajutorul catorva localnici ni s-a spus ca trebuie sa ne ducem la a cincea casa dinspre piata la Nea Tome- ,,Sasul’’, ca dansul este cel care are cheile, insa este batran si nu poate veni decat daca il ducem cu masina.

Intalnirea cu Nea Tome a ramas insa in sufletele noastre. Nu va puteti imagina sentimentul acela in care descoperi un om ca si Mos Craciun, care iti poate transmite prin cuvintele sale o intreaga atmosfera, plina de sarbatori, obiceiuri, un stil de viata linistit in armonie cu natura si mai ales cu Dumnezeu. Am fost condusi, prin poarta ferecata, spre o curte interioara, si am intrat intr-o lume care dainuia de aproape 1000 ani, in linistea acestui sat, care initial era doar un damb impadurit, ce a fost apoi defrisat pentru a deveni Homorodul de astazi (Hom-damb, ruden-a defrisa). Biserica, datata 1270, este strajuita de un turn-clopotnita, un turn-donjon cu ceas si de cele doua ziduri de aparare, care intregesc frumos ansamblul creand, o atmosfera de povesti. Colturile zidurilor de aparare sunt pazite de mici turnuri pe doua nivele. Initial turnul clopotnita era utilizat ca biserica catolica, frumos acoperita pe interior de picturi ce dainuie peste secole, inca incapatanandu-se sa se stearga. Ulterior, a fost construita biserica pentru a putea aduna suflarea din sat, biserica unica datorita pozitionarii sale sud-nord si nu rasarit-apus asa cum se obisnuieste. Din cel de-al doilea zid de aparare s-a pastrat doar coltul expus catre pietisoara satului, restul fiind demolat pentru a face loc unei spatiu mai larg in centrul localitatii. Spre bucuria noastra, am fost lasati sa urcam in turn, pe mici scarite de lemn pana sus in clopotnita, fiind cu adevarat o experienta de neuitat, mai ales datorita privelistii care se desfasura in jurul nostru. Intr-una din camerele turnului am descoperit un program al clopotarului cu zilele si orele la care sunt batute clopotele in Homorod: de sarbatori, de principalele slujbe, la botez, cununie, inmormantare si mai ales ca alarmare si atentinare a comunitatii.

In biserica eram asteptati de Nea Tome, imbracat cu o haina traditionala, nu pentru o anumita ocazie ci datorita racorii dintre vechile ziduri. Din povestirile sale am inceput usor, usor sa vedem cu ochii mintii marea de lume care odinioara statea asezata, dupa regulamente stricte, pe bancutele si la lojele micii biserici: cei batrani in spate, preotimea la etaj in dreptul celor doua steaguri, tinerii flacai la etajul superior, copii si femeile in fata. De asemenea am aflat ca din cei 800 de sasi care odinioara erau viata comunitatii au mai ramas astazi doar 14 suflete. Cu tristete in glas ni s-a spus ca in acesta mica bisericuta de mult nu s-a mai oficiat vreun botez, vreo confirmare sau cununie ci doar din timp in timp inmormantari. Casele sasesti de odinioara nu mai sunt locuite de sasi, fiind usor, usor ocupate de alti oameni cu alte obiceiuri, pierzandu-se astfel orice legatura cu timpurile de mult apuse si cu niste oameni care au reusit sa reziste o mie de ani pe aceste pamanturi pentru a fi spulberati doar in 50 ani de un regim.

Am intrebat, de curiozitate, daca inca se mai folosesc baile termale ce erau odata mandria acestor locuri si ni s-a spus ca si acestea au ajuns atat de degradate incat nici nu se mai vad vechile complexe termale, fiind si acestea date uitarii si mai ales nepasarii.

La plecare, cu toate ca noi am plecat mult mai bogati sufleteste, ni s-a multumit ca am venit sa vizitam aceste locuri si am fost rugati sa nu dam si noi uitarii acesta experienta si mai ales sa nu uitam nimic din ce ni s-a povestit.

Dupa aceasta calatorie, am ramas in suflet cu imagini de neuitat si mai ales cu dorinta de a impartasi aceasta experienta si altora. Sigur, nu va va parea rau sa vizitati aceste locuri.

Camping Mustang e un loc care poate concura fara probleme cu orice camping din Europa “civilizata”. E facut in respectul omului si al naturii deopotriva. Am gasit aici tot confortul pe care il invidiam la campingurile din Italia si pe care credeam ca la noi nu o sa-l gasesc prea curand : toalete impecabile cu tot ce trebuie, dusuri functionale cu apa calda, chiuvete speciale pentru vase cu detergent « din partea casei » ; curent pentru rulote si camperi; loc special de facut gratare, un foisor si leagane pentru copii ; harta cu obiectivele turistice din zona.
Si dincolo de toate astea (sau poate pentru asta) am vazut aici oameni linistiti. Stiti, acea seninatate, acel calm, acea simplitate pe care de prea putine ori le vedem la noi sau la ceilalti. Doi parinti trageau un trenulet format din tricicletele copiilor din camping…. Cativa baieti profitau de un furtun spart prin care tasnea apa ca sa se balaceasca si sa se tavaleasca in noroi sub privirile amuzate si ingadutoare ale parintilor ; o familie intreaga – parinti, copii, bunic si doi caini – se uitau la desene animate pe un ecran de retroproiector cu iz corporatist.
Si toate astea sunt posibile pentru ca un om din Campul Cetatii – de ce nu ? a dorit sa faca un camping european, din respect pentru om si pentru natura. Si a reusit. Ii multumesc pentru ca acum mai am o minunata destinatie de vacanta.

Festivalul Baloanelor
Adunarea pentru « zburatori » se suna devreme, cand nici nu se crapa bine de ziua. Eu am hotarat ca sunt mult prea obosita pentru asemenea experiente matinale, prin urmare am asteptat sa ma trezeasca din somn trosnetele si paraiturile unui paramotor care se invartea deasupra campingului. Am scos capul din cort si m-am trezit scaldata de soare intr-o mare de verde si albastru cu globuri colorate….. Baloanele se inaltau peste dealuri ca niste uriasi neverosimili si tacuti, parapantele se zbenguiau peste vale, mirosea a balega si a iarba umeda iar campingul fosnea a mic-dejun.
Am pornit plini de elan sa descoperim o lume care pana acuma nu exista pentru mine decat in romanele lui Jules Verne. Am atins pe sest, aproape cu evlavie, cosul unul balon aflat intr-o remorca la marginea drumului si am ras tamp de emotie „Bai, e chiar din nuiele…….. !!!”. Cumva ceva nu se lega… Cum se face ca dupa mai bine de doua sute de ani nacela nu e din plastic sau mai stiu eu ce material revolutionar… iar balonul e tot din matase… Si mai ales.. de ce mai zboara oamenii cu baloanele? Nici acum nu cred ca am un raspuns logic la intrebarile astea. Pana la urma… de ce nu?
E o pasiune, un lucru frumos, ceva care te ridica (la propriu) peste viata ta de zi cu zi. Poate de asta nu am vazut nicio privire incruntata, nicio figura blazata si niciun cap plecat pe pajistea de la Campul Cetatii. Ne-am lasat cuceriti de minunea zborului, a culorii, de simplitatea omului care se incredinteaza panzei care se incredinteaza vantului. Ne trebuie totusi atat de putin sa fim fericiti…

Camping Nomad
La doi pasi de Camping Mustang se ridica o grupare de asezari stranii. Rotunde, albe, acoperite cu un fel de rafie si panza de sac, se ridica pe platforme de ciment vreo douazeci de iurte mongole. Curiozitatea ne impinge si ne apropiem de usa deschisa a uneia dintre ele. Privim inauntru in semi-intuneric si vedem o silueta asezata pe ce pare a fi un divan…. Probabil unul dintre cei care amenjeaza….Dam politicos buna ziua si intrebam daca putem intra. Ni se raspunde amabil ca da, daca ne descaltam. Usor nedumerita incep sa ma aplec spre adidasi cand, pe la jumatatea drumului, imi dau seama: silueta din umbra nu era un angajat care trebaluia prin iurta, ci un turist ca si noi, de abia trezit, care privea dimineata insorita prin usa deschisa. Balbaim scuzele de rigoare printre rasete infundate si ne strecuram printre iurte sa ne ascundem rusinea.
Aflam foarte pe scurt povestea campingului. Un tip a avut aceasta idee, a adus din Mongolia o iurta veritabila si le-a construit pe celelalte dupa chipul si asemenarea ei. Ne uitam uimiti la mobilierul sculptat si pictat in colori vii, la usile de lemn minunat decorate, la uimitoarea tehnica de iluminat… „Ce idee faina..Care o fi cea originala?”
In spatele iurtelor sunt grajdurile cailor. Sigur, ce fel de nomad ai fi daca nu ai calari si, mai ales, daca nu ai invata sa plesnesti din bici… Cativa baieti blonzi cu parul lung prins in coada de cal (intamplator?) exerseaza pe pajistea de langa iurte. Mai tarziu peste zi le zarim camasile albe fluturand in vant in timp ce strabat calare satucul.
Goniti de foame, ne indepartam de iurte in cautarea unei pensiuni primitoare. La marginea drumului dam peste un grup de domni respectabili care curata de zor la legume in jurul unui ceaun imens… Le zambim si-i intrebam ce se pregateste – Iahnie de fasole. Ne promitem sa revenim pe la pranz….
Nu am revenit la pranz ci seara tarziu cand, in drum spre cort, am auzit acorduri de chitara si voci vesele. Nu stiam atunci cat de bine poate sa stea un microfon pe coada unei lopeti sprijinite de o lada de bere si fixate cu un bolovan si nici ca muzica folk suna la fel de bine indiferent daca e cantata in romaneste sau in ungureste. Am vazut din nou ca realitatea poate fi simpla, chiar si in Romania. Un cer plin de stele, un foc de tabara, padure, muzica si libertate.

Pana la urma ce e asa de special la Campul Cetatii? De ce s-a facut Festivalul baloanelor aici? De ce s-au deschis campingurile aici? Zona nu e cu mult mai frumoasa sau mai bogata decat alte locuri din Romania. E doar un satuc intre dealuri impadurite.
Poate ca raspunsul sta in alta parte, nu in resurse, nici in frumusetea naturii, nici in localizarea speciala. Poate ca raspunsul sta in oameni, oameni simpli si frumosi care au avut o idee si au spus De ce nu?

Stiu doar ca, oriunde m-as afla, iubesc Romania si nu stiu de ce ; mi-e draga tara mea si mi-e dor de ea. Pana sa ma apuc de cutreierat  tari straine, dorul de tara si de codrul verde era doar o particica din cantecele populare, pe care eu oricum nu prea le ascultam. Si de-abia acum, la 30 de ani… dorul de codrul verde e o realitate.

Cand Simona mi-a zis de ideea ei cu site-ul, am zis “Vai, ce idee minunata !!!” ; cand mi-a propus sa scriu ceva despre Romania, am tresarit instantaneu … “Vai, da` ce pot eu sa scriu ???”. Mi-a zis ca site-ul asta este locul unde oamenii scriu despre lucurile care functioneaza, despre  oameni, initiative, locuri … despre “ce te face sa zambesti cand te gandesti la Romania”.  Avem atatea nume celebre si atatea realizari la nivel mondial, aveam atatea nume despre care nimeni nu stie nimic cu realizari la nivel de comunitate. Si internetul e plin despre astfel de personalitati, initiative, locuri etc.

Un lucru mi-e clar : acum, de-abia acum, cand chinezii ma intreaba de unde sunt si apoi cum e in Romania, realizez ca eu sunt roman. Pana sa ies din tara, cuvantul roman nu avea nici un fel de semnificatie, ma simteam egal si la fel cu toti oamenii de pe planeta asta. Daca mancam branza cu mamliga si ceapa, cozonac sau mancare de praz (ahhh !) sau un sandwich mi-era egal. Si costumele populare, ouale rosii, colindele si de muzica populara, manastirile din Moldova si  Maramures, Delta Dunarii sau oricare din muntii nostri, cladirile vechi de prin Bucuresti, Iasi, Timisoara etc, sportivii celebri etc nu prea aveau vreo insemnatate. Desigur, le-am vazut, le-am ascultat, le-am vizitat, le-am fotografiat etc. Si ce ? Ajunsa aici, dintr-o data toate aceste lucruri marunte au insemnatate. Ma reprezinta pe mine… e ca si cum toate astea fac parte din mine, fiecare e o infima bucatica din mine. Si invat aici sa ma reconstruiesc, sa pun particica peste particica. Sunt mandra de mine si de Romania ori de cate ori am ocazia sa vorbesc ceva despre ea. Si ce-a mai mare bucurie o am cand spun ceva in romaneste. Si ma atinge pana la lacrimi ca primul lucru pe care majoritatea strainilor  ma intreaba este cum se spune “te iubesc ” in romaneste? si apoi cum se spune “buna”.

Mi-e dor de cerul albastru si de norii pufosi, mi-e dor de iarba verde si lanurile de grau invadate de maci, mi-e dor de zapada care scartaie sub bocanci, mi-e dor de mormanele de frunze galbene, aramii sau rosii ca focul pe care aveam placerea sa le rascolesc, mi-e dor de oamenii care merg pe starda, mi-e dor da batraneii care stau in fata portii si discuta ore`n sir, mi-e dor de tinerii imbracati la 4 ace care se grabesc dimineata spre jobul care, poate candva, la va aduce ceea ce ei cauta, mi-e dor de vitrinele magazinelor, de putinii copii care se mai joaca in fata blocului (caci toti ceilalti sunt la calculator). Mi-e dor de cutreier pe strazi, sa merg la birou si sa zic “neata”… Toate astea, dar toate, le am si in China. Dar nimic nu-i ca acasa…