Sunt in China. De 8 luni de zile. Mai stau aici inca 16 luni.  Unde voi merge pe urma inca nu stiu.

Stiu doar ca, oriunde m-as afla, iubesc Romania si nu stiu de ce ; mi-e draga tara mea si mi-e dor de ea. Pana sa ma apuc de cutreierat  tari straine, dorul de tara si de codrul verde era doar o particica din cantecele populare, pe care eu oricum nu prea le ascultam. Si de-abia acum, la 30 de ani… dorul de codrul verde e o realitate.

Cand Simona mi-a zis de ideea ei cu site-ul, am zis “Vai, ce idee minunata !!!” ; cand mi-a propus sa scriu ceva despre Romania, am tresarit instantaneu … “Vai, da` ce pot eu sa scriu ???”. Mi-a zis ca site-ul asta este locul unde oamenii scriu despre lucurile care functioneaza, despre  oameni, initiative, locuri … despre “ce te face sa zambesti cand te gandesti la Romania”.  Avem atatea nume celebre si atatea realizari la nivel mondial, aveam atatea nume despre care nimeni nu stie nimic cu realizari la nivel de comunitate. Si internetul e plin despre astfel de personalitati, initiative, locuri etc.

Un lucru mi-e clar : acum, de-abia acum, cand chinezii ma intreaba de unde sunt si apoi cum e in Romania, realizez ca eu sunt roman. Pana sa ies din tara, cuvantul roman nu avea nici un fel de semnificatie, ma simteam egal si la fel cu toti oamenii de pe planeta asta. Daca mancam branza cu mamliga si ceapa, cozonac sau mancare de praz (ahhh !) sau un sandwich mi-era egal. Si costumele populare, ouale rosii, colindele si de muzica populara, manastirile din Moldova si  Maramures, Delta Dunarii sau oricare din muntii nostri, cladirile vechi de prin Bucuresti, Iasi, Timisoara etc, sportivii celebri etc nu prea aveau vreo insemnatate. Desigur, le-am vazut, le-am ascultat, le-am vizitat, le-am fotografiat etc. Si ce ? Ajunsa aici, dintr-o data toate aceste lucruri marunte au insemnatate. Ma reprezinta pe mine… e ca si cum toate astea fac parte din mine, fiecare e o infima bucatica din mine. Si invat aici sa ma reconstruiesc, sa pun particica peste particica. Sunt mandra de mine si de Romania ori de cate ori am ocazia sa vorbesc ceva despre ea. Si ce-a mai mare bucurie o am cand spun ceva in romaneste. Si ma atinge pana la lacrimi ca primul lucru pe care majoritatea strainilor  ma intreaba este cum se spune “te iubesc ” in romaneste? si apoi cum se spune “buna”.

Mi-e dor de cerul albastru si de norii pufosi, mi-e dor de iarba verde si lanurile de grau invadate de maci, mi-e dor de zapada care scartaie sub bocanci, mi-e dor de mormanele de frunze galbene, aramii sau rosii ca focul pe care aveam placerea sa le rascolesc, mi-e dor de oamenii care merg pe starda, mi-e dor da batraneii care stau in fata portii si discuta ore`n sir, mi-e dor de tinerii imbracati la 4 ace care se grabesc dimineata spre jobul care, poate candva, la va aduce ceea ce ei cauta, mi-e dor de vitrinele magazinelor, de putinii copii care se mai joaca in fata blocului (caci toti ceilalti sunt la calculator). Mi-e dor de cutreier pe strazi, sa merg la birou si sa zic “neata”… Toate astea, dar toate, le am si in China. Dar nimic nu-i ca acasa…