La cativa km de Sovata (nu mai stiu exact cati), strecurat intre dealuri molcome si verzi exista un satuc care se cheama Campul Cetatii. De ce Campul Cetatii ? Nu imi e clar si oricat am incercat sa dam de cetate, ea si istoria ei s-a pierdut printre amintirile generatiilor care au pasit pe campul dintre dealuri. Si pana la urma nu are nicio importanta pentru ca povestea minunata a acestui loc e tesuta chiar acum de oamenii sai.
Am ajuns in Campul Cetatii (despre care, evident, nu stiam ca exista pe harta) ca sa vad un cer plin de baloane. Sau asta era ce-mi imaginam eu…. Cert este ca era seara, intuneric, eram obosita de drum, artagoasa si nu aveam nicio idee pe unde o sa dorm.
Si atunci am zarit intrarea in Campingul Mustang (www.). Am intrat neincrezatoare cu masina si pe cand ma uitam debusolata in jur radicand din spranceana “Asa, si acuma…?” am dat peste o fatza zambitoare. Ne-a urat bun venit, ne-a condus spre un loc de campare unde am intrat cu masina cu tot, ne-a dat toate indicatiile si s-a asigurat ca e totul in regula. « La festivalul baloanelor ati venit ? » ne-a intrebat el cu accent cantat ardelenesc. « Daaa » spun eu de colo, mandra ca am asemenea informatie «de nisa».

Camping Mustang e un loc care poate concura fara probleme cu orice camping din Europa “civilizata”. E facut in respectul omului si al naturii deopotriva. Am gasit aici tot confortul pe care il invidiam la campingurile din Italia si pe care credeam ca la noi nu o sa-l gasesc prea curand : toalete impecabile cu tot ce trebuie, dusuri functionale cu apa calda, chiuvete speciale pentru vase cu detergent « din partea casei » ; curent pentru rulote si camperi; loc special de facut gratare, un foisor si leagane pentru copii ; harta cu obiectivele turistice din zona.
Si dincolo de toate astea (sau poate pentru asta) am vazut aici oameni linistiti. Stiti, acea seninatate, acel calm, acea simplitate pe care de prea putine ori le vedem la noi sau la ceilalti. Doi parinti trageau un trenulet format din tricicletele copiilor din camping…. Cativa baieti profitau de un furtun spart prin care tasnea apa ca sa se balaceasca si sa se tavaleasca in noroi sub privirile amuzate si ingadutoare ale parintilor ; o familie intreaga – parinti, copii, bunic si doi caini – se uitau la desene animate pe un ecran de retroproiector cu iz corporatist.
Si toate astea sunt posibile pentru ca un om din Campul Cetatii – de ce nu ? a dorit sa faca un camping european, din respect pentru om si pentru natura. Si a reusit. Ii multumesc pentru ca acum mai am o minunata destinatie de vacanta.

Festivalul Baloanelor
Adunarea pentru « zburatori » se suna devreme, cand nici nu se crapa bine de ziua. Eu am hotarat ca sunt mult prea obosita pentru asemenea experiente matinale, prin urmare am asteptat sa ma trezeasca din somn trosnetele si paraiturile unui paramotor care se invartea deasupra campingului. Am scos capul din cort si m-am trezit scaldata de soare intr-o mare de verde si albastru cu globuri colorate….. Baloanele se inaltau peste dealuri ca niste uriasi neverosimili si tacuti, parapantele se zbenguiau peste vale, mirosea a balega si a iarba umeda iar campingul fosnea a mic-dejun.
Am pornit plini de elan sa descoperim o lume care pana acuma nu exista pentru mine decat in romanele lui Jules Verne. Am atins pe sest, aproape cu evlavie, cosul unul balon aflat intr-o remorca la marginea drumului si am ras tamp de emotie „Bai, e chiar din nuiele…….. !!!”. Cumva ceva nu se lega… Cum se face ca dupa mai bine de doua sute de ani nacela nu e din plastic sau mai stiu eu ce material revolutionar… iar balonul e tot din matase… Si mai ales.. de ce mai zboara oamenii cu baloanele? Nici acum nu cred ca am un raspuns logic la intrebarile astea. Pana la urma… de ce nu?
E o pasiune, un lucru frumos, ceva care te ridica (la propriu) peste viata ta de zi cu zi. Poate de asta nu am vazut nicio privire incruntata, nicio figura blazata si niciun cap plecat pe pajistea de la Campul Cetatii. Ne-am lasat cuceriti de minunea zborului, a culorii, de simplitatea omului care se incredinteaza panzei care se incredinteaza vantului. Ne trebuie totusi atat de putin sa fim fericiti…

Camping Nomad
La doi pasi de Camping Mustang se ridica o grupare de asezari stranii. Rotunde, albe, acoperite cu un fel de rafie si panza de sac, se ridica pe platforme de ciment vreo douazeci de iurte mongole. Curiozitatea ne impinge si ne apropiem de usa deschisa a uneia dintre ele. Privim inauntru in semi-intuneric si vedem o silueta asezata pe ce pare a fi un divan…. Probabil unul dintre cei care amenjeaza….Dam politicos buna ziua si intrebam daca putem intra. Ni se raspunde amabil ca da, daca ne descaltam. Usor nedumerita incep sa ma aplec spre adidasi cand, pe la jumatatea drumului, imi dau seama: silueta din umbra nu era un angajat care trebaluia prin iurta, ci un turist ca si noi, de abia trezit, care privea dimineata insorita prin usa deschisa. Balbaim scuzele de rigoare printre rasete infundate si ne strecuram printre iurte sa ne ascundem rusinea.
Aflam foarte pe scurt povestea campingului. Un tip a avut aceasta idee, a adus din Mongolia o iurta veritabila si le-a construit pe celelalte dupa chipul si asemenarea ei. Ne uitam uimiti la mobilierul sculptat si pictat in colori vii, la usile de lemn minunat decorate, la uimitoarea tehnica de iluminat… „Ce idee faina..Care o fi cea originala?”
In spatele iurtelor sunt grajdurile cailor. Sigur, ce fel de nomad ai fi daca nu ai calari si, mai ales, daca nu ai invata sa plesnesti din bici… Cativa baieti blonzi cu parul lung prins in coada de cal (intamplator?) exerseaza pe pajistea de langa iurte. Mai tarziu peste zi le zarim camasile albe fluturand in vant in timp ce strabat calare satucul.
Goniti de foame, ne indepartam de iurte in cautarea unei pensiuni primitoare. La marginea drumului dam peste un grup de domni respectabili care curata de zor la legume in jurul unui ceaun imens… Le zambim si-i intrebam ce se pregateste – Iahnie de fasole. Ne promitem sa revenim pe la pranz….
Nu am revenit la pranz ci seara tarziu cand, in drum spre cort, am auzit acorduri de chitara si voci vesele. Nu stiam atunci cat de bine poate sa stea un microfon pe coada unei lopeti sprijinite de o lada de bere si fixate cu un bolovan si nici ca muzica folk suna la fel de bine indiferent daca e cantata in romaneste sau in ungureste. Am vazut din nou ca realitatea poate fi simpla, chiar si in Romania. Un cer plin de stele, un foc de tabara, padure, muzica si libertate.

Pana la urma ce e asa de special la Campul Cetatii? De ce s-a facut Festivalul baloanelor aici? De ce s-au deschis campingurile aici? Zona nu e cu mult mai frumoasa sau mai bogata decat alte locuri din Romania. E doar un satuc intre dealuri impadurite.
Poate ca raspunsul sta in alta parte, nu in resurse, nici in frumusetea naturii, nici in localizarea speciala. Poate ca raspunsul sta in oameni, oameni simpli si frumosi care au avut o idee si au spus De ce nu?